AcasaAcasa  InregistrareInregistrare  Conectare  

Distribuiți | 
 

 Bucuresti - Slatina - Craiova - Bucuresti cu AN30 al ROAF

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
liviu.dnistran
Fotograf
avatar

Numarul mesajelor : 1212
Varsta : 31
Localizare : Cluj-Napoca
Data de inscriere : 22/07/2010

MesajSubiect: Bucuresti - Slatina - Craiova - Bucuresti cu AN30 al ROAF   Lun 27 Oct 2014, 15:16

Salutari,
Saptamana trecuta am avut oportunitatea de a participa la o misiune de fotografiere aeriana realizata de Fortele Aeriene Romane cu aeronava AN30 de la Baza 90 Otopeni.
Am realizat un material impreuna cu colegul Marian pe care il puteti citi pe pagina noastra unde puteti vedea si fotografii si un film cu zborul.

Titlu: OBIECTIV, OBIECTIV!
Autor: Marian Coste
Foto: Liviu Dnistran, Marian Coste
Link: http://transilvania-spotters.ro/blog/entry/obiectiv-obiectiv/9
Citat :

Transporturi umanitare, sticle de apă, alimente, salvări de sinistrați sau refugiați, trupe înspre sau dinspre zonele de conflict etc. În linii mari, cam acestea sunt imaginile cel mai des întalnite, legate de aviația de transport. În cadrul acesteia însă, se regăsește și patrula aerofotogrametrică, dotată cu avioane AN-30, având baza la Otopeni. Spun „însă”, pentru că aceasta din urmă a reușit să spulbere orice brumă de idee preconcepută pe care o avusesem înainte.
Specificul misiunilor pe care aceste echipaje le execută nu este deloc ceea ce, se poate deduce din afară, analizând la suprafață.
Am alăturat cu bună știință în titlul acestui material adjectivul respectiv, cu diferențele atribuite fiecăruia, marcând în acest fel importanța celor două înțelesuri ale  sale. Spun asta pentru că reprezintă exact ce am văzut în cadrul misiunii executate împreună cu echipajul aeronavei AN-30 „1104”.
Fotografierea aeriană folosind camere cu rezoluție ridicată necesită o atenție sporită și implică mai mult decât zborul în linie dreaptă. Dacă la prima vedere lucrurile par simple și percepția generală este că aeronava decolează, zboară drept și face fotografii, odată ce auzi echipajul vorbind despre ceea ce urmează, îți dai seama că trebuie să uiți repede tot ceea ce ai auzit înainte despre acest subiect.
Săptămâni bune, mă gândeam cum să abordez problema și, odată stabilit planul de lucru, începe obținerea aprobărilor, așteptarea și, în sfârșit, răspunsul afirmativ. Urma să zburăm cu unul din cele două aparate ale escadrilei, în una din misiunile sale de aero-cartografiere. Pregătiri, planuri împreună cu colegul Liviu și, plecăm la Otopeni. O pâclă ușoară, totuși ridicată, ne dă emoții, sperăm să nu fi mers atâta drum inutil. Verificările de rigoare, legitimațiile de acces în piept și intrăm. Ciudat sentiment, eram prima dată acolo, amândoi, și ne întrebam, oare avem noroc sau nu?
În fine, întalnirea cu ofițerul de relații publice care ne prezintă comandantului. Foarte calm, acesta ne strânge mâinile și ne prezentăm reciproc. Discutăm câteva minute despre acțiunea comună, de fapt detalii mai mult, știa despre noi și intenția noastră încă de la trimiterea solicitării. A fost, de fapt, exact genul de primă întâlnire care, îți lasă o impresie extrem de plăcută și puternică în același timp.
Acum și aici, ne puteam dezvolta și noi intențiile în fața celui care întelegea exact ce anume dorim și ce se putea face din partea lor, astfel încât rezultatul să fie pe măsura colaborării noastre.
Lămurim lucrurile și ne îndreptăm spre sala de ședințe unde urma să vină echipajul „nostru”. Auzisem deja ceva zvonuri despre ceața din una dintre zonele în care trebuia să zburăm. Ne priveam oarecum îngrijorați și... apare echipajul.
Cei cu care aveam să împarțim un zbor de 4 ore și jumătate erau: pilot – comandant echipaj, căpitan comandor . Cristian BĂLAN, pilot – căpitan comandor Laurențiu “Dabu” DABIJA, pilot - căpitan Gabriel POLITIC și navigator de bord – locotenent comandor Alexandru HERMAN. Ne prezentăm cu toții (mă îmbrățișez cu Dabu, nu pot să cred că nu ne-am văzut de atâția ani) și facem un mic briefing legat de cele două zone alocate în ziua respectivă, Tulcea de bază și Craiova de rezervă. Aflăm că la Tulcea este ceață dar se deplasează ușor din zona alocată. Mai așteptăm puțin și vedem situația meteo peste o jumătate de oră. Între timp, discutăm despre ce am avea nevoie pentru materialele noastre astfel încât reușita misiunii comune să fie asigurată. Stabilim detaliile și mai urma doar alegerea zonei de lucru. Se retrag și noi așteptăm iar preț de câteva minute după care, apar toți 4 și spun „azi aveți noroc, cel puțin parțial”. Ne uitam la ei și auzim: „la Tulcea nu se poate, facem Craiova-Slatina, azi”. Era frumoasă zona Tulcea ni se spune, dar, asta este, nu există certitudinea că ceața dispare până ajungem la destinație.
Cum ei mai aveau de pregătit ceva, ne ridicăm și ne îndreptăm spre avion privindu-l de departe. L-am văzut de multe ori, chiar și la Câmpia Turzii, acum însă „1104” ne aștepta cuminte flancat de Spartani. Întâlnim acolo și echipa tehnică ce completa echipajul, tehnic de bord - maistru militar Dorel PRIBOI, radiotelegrafist de bord – plutonier adjutant principal Jeno SZENTKIRALY, fotooperator de bord – plutonier adjutant principal. Dan ROTĂRESCU și din partea Direcției Topografice Militare, operator foto – căpitan inginer Marius STANCIU.
Liviu își ia în primire deja rolul și începe fotografierea. Dau un ocol avionului și îl privesc. Văzut de aproape e total diferit față de ce știam eu. Gri-ul mat care-l acoperă îl face mai frumos decât își închipuie cineva. Aripa sus, consolele motoarelor, incredibil de mari văzute de aproape, și apoi am atins palele. Mi se păreau imense, acum, lângă mine. Dădeam târcoale fuselajului, mi se intersectau privirile cu ale celor din jur, unii mirați, alții zâmbitori. Probabil simțeau deja că ne câștigaseră definitiv. Vin cu toții, se ia în primire avionul și mă retrag ca să-i privesc puțin, atingeri ale fuselajului, discuții legate de ceva anume, scurte explicații, se dă din cap, e ok. Urcăm și ne invită alaturi de ei la briefingul din avion. Ne adunăm cu toții, ei in jurul meselor iar noi lângă ei, pozând și încercând să ascultăm tot ce se vorbește. Ne acceptaseră, era clar. Comportament ireproșabil, uman și profesional, exact cum mă așteptam deși nu mai aveam nevoie de confirmări.
Pe scurt, această misiune, ca și multe altele, făceau parte dintr-un contract al Ministerului Apărării Naționale cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, mai precis APIA. Început în 2010 și cu o finalitate în 2022, finanțat European, proiectul presupunea fotografierea întregii țări și crearea unei hărți complete și complexe. Se împărțise țara în vreo 60 de sectoare care trebuiau fotografiate corespunzător. Se repetă povestea la fiecare 3 ani, în acest fel verificându-se exactitatea informațiilor și evidențierea unor eventuale schimbări în zonele împădurite, lacuri etc.
Adică, folosind o camera de rezoluție mare, se zboară în linii drepte în cadrul blocului respectiv, luându-se astfel imagini cât mai clare cu solul, pădurile și tot ce era sub noi. Camera Leica, extrem de scumpă, acoperea o lățime de 3 km și o acuratețe de 1 pixel = 10-15 cm. Deși pare simplu, trebuia ținut avionul în linie dreaptă, pe linii imaginare, marcate în GPS, evitând cât se poate abaterile stânga-dreapta.
Gata, se închide ușa și ne ocupăm fiecare locurile. Se apleacă și, trecând prin tunel, își ocupă locul în botul avionului navigatorul. În cabina de pilotaj, în dreapta, comandorul cdorBĂLAN și în stânga Gabriel, secondați de tehnic și radiotelegrafist încep verificările.
Urmăresc cât pot gesturile și ascult vocile. Se repetă comenzile și se confirmă fiecare procedură. Privirile mătură bordul destul de mare și bogat, sporadic se ridică frunțile și degete ferme se duc direct la locul specificat urmând confirmarea. Știam atunci și acolo că eram exact în locul potrivit și cu oamenii potriviți.  Nu doar siguranța pe care o degajau, ci și deschiderea avută, felul în care îți explicau fiecare întrebare avută pentru ei, lămuririle suplimentare, dacă era cazul, erau o desfătare și încă nu începusem să zburăm.
Aud „gata”, și, ajutați de cele 800kgf ale APU, se pornesc pe rând motoarele. Cum să vă descriu, vibrație ușoară, apoi tremur liniar, un sunet demențial și uriașele elici toacă aerul dimineții. Erau de acum, fiecare, un disc urmat de propria aripă. Se aduc motoarele în parametri după câteva schimbări de regim și avionul se clătină ușor, ținut doar din frâne. Începem rulajul și, ca o doamnă ce se respectă, scutură praful în urma ei cu jetul de aer al motoarelor. Intrăm pe calea de rulaj și străbatem kilometri către sud. Urma să decolăm de pe 26L. Motoarele se pun în plin, apoi se reduc, se frânează, control al comenzilor, văd în jurul meu vitalitate, simt siguranță și respir profesionalism. Ajungem la „hold”, nu stăm mult, câteva secunde doar, și ne axăm. Urc pe prima treaptă să văd mai bine, radiotelegrafistul de langă mine îmi face semn să mă țin și schițează un zâmbet scurt. Probabil realiza deja cu cine își împarte spațiul și cred că mă înțelegea perfect.
Brusc, cele două Ivchenko capătă glas și simt corpul presat de partea de sus a ușii. Mă ridic puțin și văd cum prindem viteză, aud  fragmente de cuvinte în zgomotul puternic din cabină, câteva „70….100…”,  amortizorul roții din față sună puternic, Gabriel trage de manșă, tija acesteia, neagră, iese din bord spre el și suntem deja cu roata de bot sus. Rulăm puțin pe două puncte și ne desprindem elegant, perfect orizontal, fără corecții de manșă. Urcăm frumos și aud „tren escamotat”, iar trei indicatoare roșii confirmau siguranțarea lui. Cred că am zâmbit atunci, nu mai știu sigur, dartehnicul, întorcându-se spre mine, m-a privit ca și cum eram cu gura până la urechi.
Era ușor să ne privim unii pe alții, teoretic știam și întelegeam ce fac ei acolo; la alt nivel, decolasem și eu, de multe ori, iar ei ne primiseră ca pe unii de-ai lor. Asta se simte prin orice, toți porii remarcă faptul că ești acceptat ca fiind unul care a mai pășit prin aer, susținut de două planuri metalice.
Trecem peste șosea și văd clădiri și mașini grăbite. Privind șoseaua din postura asta, m-am simțit prima dată la zborul ăsta ca într-un bombardier din război. Vedeam garduri, stâlpi și sârme, oameni, curți, toate trecând rapid pe sub noi, apoi virăm stânga în urcare. Știți voi, brusc, planul stâng se duce în jos iar cel drept zgârie la infinit cerul gol și albastru. Gri-ul aripii noastre se duce într-o multitudine de culori terestre arându-le virtual.
Întram pe cap compas și satisfăcut mă întorc în cabina pasagerilor. Iau loc și notez lucruri, aveam toți senzorii deschiși și activați, întreb una-alta, simt cum motoarele fac gălăgie și îmi spun că, după câteva ore, o să mă doară urechile.
Urcăm până la 3000 și apoi îl pune la orizontală. După câteva minute, virează brusc, coboară puțin botul, AN-ul se scutură nervos și din comenzi scurte se stabilizează. Intrăm la „atac” pe prima linie din acea zi. Ajung în cabină și privesc scena. Ochii la GPS, capul întors ușor spre dreapta al lui Gabriel și privirea spre ecranul ăla mic; văd abaterile marcate, mici, și apoi liniile se suprapun. „0” la deviație și mă apropii să înțeleg cum face!? Văd mâna stângă pe semi-volanul manșei și dreapta pe pilotul automat. Întreb totuși dacă lucrează doar din AP dar aflu că nu, și din palonier. Cum naiba poate așa de fin, că nu sesizăm cursa palonierelor? Lucra conjugat și la mare finețe, iar privirea fixă spre indicatorul menționat. Observ cum pe scaunul din dreapta se duce mâna stângă pe manșă și degetul apasă emisia, intrăm cu Craiova, aveam să o văd imediat. În dreapta, pista aeroportului și apoi orașul, mare, rămân în urma noastră. Cu coada ochiului mă uit totuși în stânga, nemișcat de minute bune (făceam 100 de km în 15 minute), mă întrebam cât rezistă. A rezistat. Atunci am înteles ce înseamnă misiunile de genul ăsta. Câtă concentrare în tot acest timp, deși la suprafață zici că e doar un zbor din A în B. Nicidecum.
Repetăm de mai multe ori și, între timp, mă duc la navigator. Privind prin botul vitrat, mă simțeam Han Solo în al său „Șoimul Mileniului”, fără exagerare. Eram în interiorul avionului și în jurul meu era cer, iar undeva dedesubt, planeta brăzdată se lăsa devorată aerian.
Se schimbă pilotul în stânga și Dabu reia poziția lăsată de predecesor. La fel, ochii la ecran, liniile suprapuse și, cu o mișcare bruscă, se întoarce o fracțiune de secundă spre mine și îmi trage cu ochiul. De pe scaunul din dreapta sunt privit și apoi comandantul îmi zice, „noi doi suntem maniaci cu ținutul la 0”. Întelesesem tot dintr-o frază și un gest. Maistrul Priboi reglează ceva, radiotelegrafistul notează pe o coală (am văzut apoi, era blocul nostru, cu liniile care marcau fiecare trecere, cu timp și abateri), mă întorc și din ușa cabinei am văzut cum, în spate, responsabilii cu fotografierea supravegheau aparatele și atunci am înțeles iar. Toți, formează un întreg. Atât de bine sudat, fiecare cu bucata sa de făcut, iar eu am simțit că le aparțin. Fără cuvinte mari, de la început au lăsat să se înțeleagă asta, iar pe timpul zborului m-au cucerit definitiv. Nici nu se putea altfel. Că sunt la vânătoare, elicoptere sau transport, între ei m-am simțit acasă, întotdeauna.
Mă duc înspre spate, pozez ceva prin trapa de sticlă și, lăsând aparatul deoparte, întreb la cât suntem. Dan ROTĂRESCU privește ceva și zice „3021 de metri”. Ce chestie, îmi zic, la fix, putea să zică undeva la 3000. Doar că ei lucrează la metru și implicit raportările lor sunt de precizie. Ne balansăm puțin, abia perceptibil, mă aplec peste trapă și privesc în jos. Preț de o clipă m-am simțit iar într-un bombardier, căutând ținta pe sol. Vedeam case, canale, multe altele, treceau pe sub noi creând senzația că stăm pe loc și jos se derula un film. La 3021 de metri sub noi, o geometrie multicoloră trădează solul Olteniei. Este, poate, imaginea pe care o să o am multă vreme în minte.
În dreapta, o fâșie lungă de beton dezvăluie fostul aerodrom de la Siliștea Gumești, părăsit de mult, cu clădirea comandamentului nu foarte mare, aproape uitat acum. Nu după multă vreme trecem pe lângă Deveselu, privesc lung pe geamul în mare parte mătuit și mă gândesc la timpul când lave de foc împingeau puternic vânătorii de dural.
Înfipt adânc în scaun, îmi plimb privirea peste motorul de lângă mine, capotele lui, înscripționate, stau nemișcate, protejând uzina de sub ele.
Încercam să-mi pun ordine în gânduri și să așez informațiile la locul lor, erau atât de multe. Am notat pe coli liniate, cu convingerea că nu voi putea găsi cuvintele care să exprime exact ceea ce am trăit eu acolo sus, cu ei. Dacă până acum priveam cum ei, cei dragi mie, plecau spre înalt iar eu rămâneam să-i aștept, iată că, cel puțin în cazul acesta, am făcut parte dintr-o misiune pe care o voi purta cu mine mereu.
Ne îndreptăm spre casă și mă duc în botul avionului să filmez aterizarea. În tur de pistă, travers aerodrom, realizez încet-încet șansa care mi-a surâs și știu sigur că am zâmbit din toată ființa mea când, la scoaterea trenului, metalul din jurul nostru s-a cutremurat iar apoi s-a liniștit, intrând cuminte la virajul 3 cu 4. Axul, redresăm, am filat puțin și s-a lăsat incredibil de ușor pe pistă, fără bonturi. Sunetul se schimbă, frânăm câteva secunde și apoi degajăm pista. Locul de parcare, motoarele tac și ușa se deschide; coborâm, mulțumim, ne strângem mâinile și atunci realizez cât de bogat sunt, cum am avut în viață privilegiul să-i cunosc pe câțiva dintre ei, mulți-puțini, nu știu. Calitatea lor însă depașește orice avuție materială închipuită.
Fără urmă de îndoială, amprenta lăsată de oamenii cerului asupra mea se duce mai departe de privitul în ochi, strângeri de mâini și „bine ai venit la noi”.
Pentru că cei care îmi fac această urare sunt cât se poate de sinceri și curați, precum cerul dincolo de plafon.
A fost un pas înainte spre alte proiecte și am resimțit normalitatea situației în fiecare fibră. Spun normalitate pentru că primii pași înspre această stare au fost făcuți. Grație unor oameni fabuloși, noul își face loc și, de fapt, redevenim treptat pachetele de emoții și senzații ce refuză gândul de a mai irosi trăiri, pe fleacuri inutile.
Al vostru, Pițigoi.
Sus In jos
mihaiatanasie
Membru activ
avatar

Numarul mesajelor : 2373
Varsta : 60
Localizare : Rosiorii de Vede & Brasov
Data de inscriere : 27/06/2008

MesajSubiect: Re: Bucuresti - Slatina - Craiova - Bucuresti cu AN30 al ROAF   Mar 28 Oct 2014, 09:52

Sunt convins ca nu exista lucru mai frumos decat sa faci o misiune de pace cu un avion militar. Stiind ca prin zona survolata de voi exista si orasul care are onoarea a ma gazdui, nu ati tras o poza de la 3021 m asupra Rosiorilor?
Sus In jos
http://unursinnoras.blog-gratuit.ro/
 
Bucuresti - Slatina - Craiova - Bucuresti cu AN30 al ROAF
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1
 Subiecte similare
-
» Depozite materiale/tesaturi in Bucuresti?
» Depozite materiale/tesaturi in Bucuresti- II
» Curs de croitorie, unde?
» Curs Handmade
» Gradinite: de stat sau particulare?!

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
ROMANIAN SPOTTERS :: SPOTTING :: Trip Reports-
Mergi direct la: